Pelerini la Sighet şi Oradea inainte de razboiul imperial al dacilor

Pelerinajul a adus în suflet, pe lângă pace şi seninătate, desprinderea aproape totală de cotidian, de cele lumeşti, o fericire gravă ce se cerea mai curând contemplată în interior decât împărtăşită într-un mod exuberant în exterior.

Prima locaţie din cadrul pelerinajului - închisoarea de la Sighet şi Cimitirul Săracilor - au avut rolul de a apropia sufletul de eternitate, de a transpune moral-spiritual fiinţa umană peste barierele timpului, în întunericul celulei alături de martirii de la Sighet. Timpul s-a oprit în loc. Clipa a rămas suspendată în tiparele timpului nostru lumesc, limitat. Sufletul însă, a trăit şi a receptat fiecare centimetru de istorie, de suferinţă scrisă cu sânge şi scrijelită pe pereţii locului de calvar. Tineri ai anului 2007, sufletul nostru s-a maturizat brusc, am devenit deodată parcă mai înţelepţi. Moartea şi suferinţa răzbăteau din fiecare colţ al închisorii.

La închisoarea din Sighet am intrat cu inima strânsă, la fel ca deţinuţii de odinioară aruncaţi în negura necunoscutului şi a suferinţei, deşi intram ca vizitatori. Am călcat pe coridoarele înguste şi un sentiment straniu de părăsire punea stăpânire pe noi. Sentimentul de însingurare bântuia coridoarele făcându-te să te întrebi care erau gândurile deţinutului surprins în picioare, în frig, flămând , în mijlocul celulei, izolat îndărătul unei uşi din fier masiv? Ce era în oricare celulă a penitenciarului de la Sighet? Omul şi temerile sale .

“Omul e om în măsura în care e homo religiosus”, în măsura în care păstrează legătura cu Dumnezeu. “Nu vă fie teamă!” spunea şi Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea. Învinge teama şi te va “birui” iubirea lui Dumnezeu, te va acoperi şi te va îmbrăca, te va mângâia în tristeţe si singurătate, îţi va da puterea perseverenţei finale. E singurul răspuns pe care îl poţi da întrebării fireşti:”Cum au rezistat? Cum a fost posibil să îndure atât?”.

Dumnezeu le-a dat puterea. Dumnezeu le-a dat forţa să vadă în celula umedă şi rece un loc de reculegere şi rugăciune, în uşa bătută în fier izolare în faţa lumii pline de păcate, iar în celulă - suflete ce aveau nevoie de rugăciuni. Celula a fost locul martiriului. Prin sânge şi suferinţe au sfinţit-o. Moartea lor a fost o izbăvire. Moartea e doar o trecere… episcopii noştri au plătit-o atât de scump. Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, marele om politic Iuliu Maniu, numeroşi preoţi greco-catolici, şi-au încredinţat viaţa în mâinile lui Dumnezeu acolo, în singurătatea celulei .Ceea ce a înjosit omul, a înălţat Dumnezeu. Suferinţele episcopilor martiri au fost răsplătite.

Deşi pare un paradox, închisoarea de la Sighet nu e doar un loc al pierzării, e mai ales un loc al regăsirii, al reîntâlnirii cu Dumnezeu, atunci prin suferinţă, acum prin rememorarea suferinţelor trăite. Datoria noastră este sa nu uităm. Uitarea se aşterne peste tot şi peste toate, dar nu trebuie să altereze amintirea martirilor pentru credinţă. Aceasta e de datoria noastră.

Să ne închipuim gradul de umilire suferit de episcopii şi preoţii noştri: bătăi, insulte, batjocuri, privare de libertate, de hrană, de orice apropiere umană. Doar singurătatea şi izolarea i-au însoţit. Au suferit nevinovaţi torturi înjositoare, în ceasul morţii nimeni nu le-a fost alături şi nu le-a aprins o lumânare la căpătâi, iar trupurile lor au fost aruncate în pământul primitor alături de alţi martiri în Cimitirul Săracilor. Trupul lor s-a topit în pământul jilav, cum spune Scriptura: “Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, dar numele lor, sufletul lor cel bun va rămâne veşnic în memoria urmaşilor.

Pentru acei ce prin jertfa şi suferinţele lor au întărit temelia Bisericii Greco-Catolice, ce au devenit exemple de viaţă pentru noi care îi cinstim, ne-am rugat sâmbătă, 12 mai 2007.

Sighetul a devenit pentru o zi centru al rugăciunii, al spiritualităţii greco-catolice. S-a gătit de sărbătoare şi a primit oaspeţii cu cinste. Pelerini din toate colţurile ţării, având în mijlocul nostru pe P.F. Lucian Mureşan, episcopi şi preoţi, într-un cuvânt prezentul bisericii, ne-am unit să cinstim trecutul .Dumnezeu a binecuvântat această zi cu un soare ce învăluia totul într-o lumină dătătoare de speranţă. Sfânta Liturghie cântată de mulţimea de glasuri s-a ridicat spre cer ducând rugăciunile noastre spre cei demult plecaţi. Împărtăşiţi cu Preacuratul Trup şi Sânge, credincioşii au avut parte de o dublă purificare: spirituală şi fizică, la sfârşit ploaia purificând atmosfera încărcată a unei dimineţi toride. Cimitirul Săracilor a redevenit ca în fiecare an un loc al refacerii legăturii între trecut şi prezent, un loc al încărcării cu forţa sufletească de a continua pe drumul vieţii.

Sighetul şi-a luat rămas bun de la vizitatorii - cei mai mulţi de când se oficiază acest eveniment. Noi, tinerii din Eparhia de Cluj-Gherla am continuat pelerinajul spre Oradea. Într-un fel, drumul spre Oradea se prefigura ca o continuare a pelerinajului de la Sighet şi aşa a şi fost.

Oradea. Catedrala greco-catolică ne-a întâmpinat impunătoare, luminată de lumina sărbătorii, gătită pentru o ceremonie memorabilă. În mijocul bisericii, sicriele a 5 dintre martirii Eparhiei de Oradea. PS.Valeriu Traian Frenţiu - decedat la Sighet, iar trupul său învăluit în ţărâna Cimitirului Săracilor, PS.Vasile Hossu, PS.Iuliu Hirţe, monseniorul Dan şi monseniorul Tămâianu, au imprimat slujbei un accent de profundă sfinţenie şi de solemnitate. Trupul PS.Frenţiu, după cum se ştie nu mai poate fi găsit vreodată în edificiul de oase care este Cimitirul Săracilor, însă a fost umplută o urnă cu pământul bogat de sângele martirilor de la Sighet si plasată în interiorul sicriului în mod simbolic. Ceilalţi episcopi au fost deshumaţi pentru a fi mai apoi puşi să doarmă somnul de veci la temelia marii catedrale.

Sfânta Liturghie a fost deosebită şi din cu totul alt motiv: prezenţa P.F. Lucian, a episcopilor din toată ţara şi a unui sobor numeros de preoţi care au răspuns chemării de a participa la acest moment memorabil. Atmosfera de sărbătoare nu ar fi fost completă fără prezenţa corului, care a făcut să vibreze fiecare suflet prezent, aducând în inimi un sentiment de eliberare sufletească, accentuând solemnitatea clipei.

O zi memorabilă, încă o pagină scrisă a istoriei pentru Biserica Greco-Catolică. La coborârea martirilor în criptă am asistat la un moment unic ce face dovada că dăinuirea în memoria urmaşilor e condiţionată de legătura specială cu Dumnezeu. Veşnicia noastră e El.

Sufletul s-a umplut de hrană spirituală, sentimente noi au înflorit în inimi:apartenenţa la neamul românesc, mândria de a fi urmaşi ai unor oameni aleşi. O nouă forţă radia din inimile noastre, aceea ce ne dădea tăria şi încrederea în viitor, în responsabilitatea faptelor noastre.

Noi, tinerii, suntem viitorul Bisericii şi al societăţii. Doar privind spre trecut, doar cunoscând suferinţa şi jertfa, vom afla puterea de a continua ceea ce a rămas neterminat.

Suferinţele episcopilor în închisoare să ne arate cât de bine e sa fii liber, singurătatea lor să ne îndemne să căutăm apropierea de semenii noştri şi să ne înveţe bucuria convieţuirii, prigoana pentru credinţa lor să ne facă mai înfocaţi în trăirea credinţei noastre. Nu au avut nimic din toate libertăţile noastre, însă şi le-au dorit din toată inima şi au murit pentru ele. Martirii noştri au avut un vis frumos pentru care au luptat. Noi trebuie să îl continuăm.

Fie ca aceste clipe deosebite să deschidă inimile noastre, în a preţui şi a dori ceea ce avem deja, să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a oferit şi mai ales să începem să oferim. Acum avem în suflete o comoară. Am fost martori la clipe încărcate de semnificaţie ce au picurat bucurie cerească în cupa sufletului nostru. Să oferim aşadar celor ce nu au putut participa la Oradea sau la Sighet un strop din tot ce am trăit.

Cine sunt Iluminati?Afla totul despre aceasta imensa secta

Illuminati este numele ce se refera la grupuri secrete, atat istorice cat si moderne, reale sau fictive. Din punct de vedere istoric, termenul Illuminati se refera la grupul din Bavaria, numit Bavarian Illuminati, fondat la 1 mai 1776. Astazi termenul Illuminati este folosit adesea pentru a numi un grup malefic ce detine puterea lumii. In acest context conspirationist, termenul Illuminati este folosit ca referinta pentru Noua Ordine Mondiala. Exista persoane care cred ca Illuminati se afla in spatele evenimentelor ce vor conduce la instaurarea unei puteri mondiale.

Illuminati reprezinta unul dintre cele mai mari repere ale teoriei conspiratiei. Este un grup enigmatic despre care adeptii conspiratiei cred ca s-ar afla in spatele tuturor lucrurilor care se petrec in lumea capitalista, comunista, sionista, islamica sau catolica, in familia regala britanica, in cadrul presedintiei americane, in cadru UE sau ONU, al masoneriei, al cavaleriilor templieri, chiar si in lumea extraterestrilor – toate acestea avand legatura cu illuminati, conducatorii secreti ai lumii.

Cine au fost illuminati si de ce oare sunt creditati cu asa puteri extraordinare?

Illuminati au fost un grup fondat in Bavaria, Germania, la sfarsitul secolului XVIII de catre un fost iezuit pe nume Adam Weishaupt, profesor de drept canonic la Universitatea Ingolstadt. Puternic stapanit de ideile iluminismului, a decis formarea unui grup de colegi republicani adepti ai gandirii libere, sa fie clandestini, deoarece in aceea vreme era periculos sa ai asemenea idei. Impreuna cu baronul Adolph von Knigge si-a format miscarea la 1 mai 1776, numind-o Perfectibilis. Mai tarziu, adeptii sai au fost numiti Illuminati. Uneori erau numiti Ordinul Illuminati, Ordinul Illuminati-lor sau Illuminati Bavarezi. Multi atrasi de aceasta miscare erau si fracmasonii, ce justifica legaturile banuite intre cele doua miscari. Membrii trebuiau sa depuna juramantul de supunere fata de superiori.

Illuminati au reusit sa infiinteze filiale in majoritatea tariilor europene inca din primii ani de existenta al ordinului, numerosi intelectuali si politicieni progresivi si influenti numarandu-se printre membrii lor. Printre ei s-au aflat si celebritati precum Goethe, ducii de Gotha si Weimar. Numarul total al membrilor ajunsese la 2000.

Ideile radicale ale ordinului a atras de curand dizgratia Bisericii Catolice care in 1784, a convins guvernul bavarez sa voteze o lege in care sa interzica societatile secrete ca Illuminati si Francmasonii. Ordinul suferea de pe urma schismelor interne si s-a destramat in cele din urma in anul 1790.

Imediat dupa ce s-a destramat ordinul, au aparut teoriile conspiratiei. In 1797, un cleric francez, Augustin Barruel a publicat cartea Memorii, ilustrand istoria iacobismului in care lansa o teorie a conspiratiei care ii implica pe francmasoni, illuminati, Rosacrucieni si iacobini. Anul urmator, John Robinson, a publicat o carte in prezenta o conspiratie, cum ca Illuminati planuia inlocuirea tuturor religiilor cu umanismul si inlocuirea statelor cu un singur guvern mondial

Teoria castigase credibiltate dupa similtudinea stabilita intre Masonerie si Illuminati, combinat cu manipularea sinistra a societatii. Thomas Jefferson, presedinte al SUA, declara ca putea sa inteleaga de ce Illuminati fusesera obligati sa adopte caracterul secret, prin precautie in cazul difuzarii informatiilor si a principiilor moralitatii pure.

S-a zvonit ca si presedintele SUA ar fi un Illuminati. Au inceput sa circule zvonuri legate de implicarea Illuminatilor in afacerea SUA. Piramida atoatevazatoare de pe Marele sigilui al SUA a fost citata ca reprezentand un simbol secret realizat de membri de rang inalt ai ordinului. Illuminati, a caror intentie consta in a arata ca ochiul atoatevazator al ordinului lor ii supravegheaza pe americani. Toate acestea sunt aratate si pe bancnotele americane.

S-a sugerat deasemena ca societatea secreta Craniul si Oasele a fost fondata ca sucursala americana a ordinului Illuminati. In vremurile moderne, teoriile conspiratiei referitoare la Illuminati au devenit din ce in ce mai bizare, dar destul de fanteziste.

Poate cea mai extraordinara dintre toate teoriile referitoare la Illuminati este cea avansata de un fost jucator britanic de fotbal si commentator de sport, David Icke. Potrivit lui Icke, Illuminati sunt intreadevar conducatorii secreti ai lumii, insa constituirea ordinului lor dateaza cu mult inaintea infiintarii sale in Bavaria in 1780. Defapt, spune Icke, “Illuminati sunt extraterestrii reptilieni care controleaza lumea de mii de ani, de la civilizatia sumeriana incoace si ca intervin din cea de-a patra dimensiune”, sau ca acestia sunt ascunsi sub aspectul liderilor de astazi.

Potrivit lui Icke, Illuminatii au venit din alta dimensiune, fie din alta galaxie si ne-au ajutat la dezvoltarea tehnologica. Teoria lui Icke nu a atras prea multi adepti.

Scriitori precum Mark Dice, David Icke, Ryan Burke si altii, sustin ca Illuminati a supravietuit si exista si astazi. Conspirationistii au afirmat ca multi oameni importanti au fost membrii ai grupului Illuminati, printre care si Winston Churchill, familia Bush, Barack Obama, familia Rothschild, David Rockefeller si Zbigniew Brzezinski.

Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr pretios din memoria neamului

Cartea de faţă ne relatează scrisorile unui diavol bătrân, numit Sfredelin, către unul mai tânăr, chemat Amărel. Scriitorul se pune în “pielea” diavolului, intra în jocul mental al atitudinii diavoleşti. Autorul joaca rolului diavolului bătrân, Sfredelin. iar lumea în care se proiectează dialogul cu diavolul mai tânăr e una lipsită de frumuseţe, prospeţime, transparenţă, jovialitate, sinceritate. Aceste trăsături nu sunt caracteristice modului în care acţionează diavolul, el preferând meschinăria şi minciuna. Ultima scenă a cărţii, care nu e o continuare a scrisorilor ne ajută să înţelegem mesajul cărţii. Din ea aflăm că acţiunea se petrece în iad. Scopul închinării e luminarea minţilor diavolilor novici. Cea mai mare parte a cărţii, e destinată scrisorilor în care Sferdelin se ocupă de viaţa morala a oamenilor. Scrisorile descriu diverse moduri, situaţii, mijloace în care omul e ispitit. Scrisorile ne dezvăluie toate trucurile de care se foloseşte diavolul, având o psihologie şi o tehnică rafinată în a fructifica orice moment de slăbiciune al omului. Din răspunsurile lui Sfredelin reiese că acesta nu spune niciodată adevărul, care e împotriva învăţăturii lui, iar diavolul e conştient de asta. Se ştie că omul, după căderea în păcat, se afla într-o continuă luptă între a alege sau nu binele. Pe lângă faptul că toţi suntem ispitiţi pot spune că fiecare dintre noi are şi un înger păzitor care luptă ca noi să nu trecem de partea diavolului. Fineţea, răbdarea, vicleşugul puse în practică de diavol pentru al ispiti pe om pot fi contracarate de învăţăturile Sfintei Scripturi, unde Dumnezeu vorbeşte omului. Rugăciunea Tatăl nostru care ne-a învăţat-o însuşi Isus Hristos se încheie cu expresia “şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne mântuieşte de cel rău”. (Mt 6, 13a) Această rugăciune e un ajutor pentru om, îl încurajează să nu cadă în plasa diavolului, şi are scopul de a-l face mai statornic în cele bune. Scrisorile lui Sfredelin descriu cazuri diverse, şi chiar dacă conţin sfaturile unei singure parţi - cele ale diavolului - autorul subliniază, uneori cu mult umorism, limitele acestor diavoli, spaima şi preocuparea diavolului când ştie că are de a face cu duşmanul.

Sfătuiesc pe toata lumea, indiferent de vârsta, să citească aceasta mică carte. Este o lectură plăcută, distractivă, care te ajută să descoperi multe lucruri, care pentru noi oamenii, par foarte mici, dar în condica lui Sfredelin pot fi lucruri fundamentale.

Traditiile noastre si obiceiurile romanesti

Traditiile romanilor sunt comori ce nu ar trebui uitate sau parasite si nici schimbate prin troc cu alte obiceiuri importate din alte tari. Ele sunt ale noastre, ne caracterizeaza, ne definesc si prin ele ne simtim mai bogati, mai alesi, mai altfel decat altii. Aceste traditii ne fac mai "exotici" in ochii europenilor si altor natii, putem fi subiect de discutii si de lauda, de aprecieri cu semnul mirarii. 
Traditiile romanilor sunt diferite de la o zona la alta, dupa cum spune vorba cate bordeie, atatea obiceiuri, insa tocmai acest lucru ne face mai frumosi, mai atragatori si mai originali.
Poporul roman a fost intotdeauna un popor credincios, in majoritate ortodox, iar majoritatea traditiilor si obiceiurilor relationeaza cu sarbatorile religioase. Varietatea traditiilor si obiceiurilor se datoreaza trecutului zbuciumat pe care l-a avut poporul nostru, cotropitorii ce au venit in tara noastra s-au indragostit atat de mult de ea, incat s-au stabilit aici, si-au intemeiat familii, au adus cu ei datini si obiceiuri si au imprumutat de la noi, rezultand mozaicul de traditii si obiceiuri.
Sunt zone in tara noastra frumoasa unde traditiile din mosi stramosi nu si-au pierdut practica nici in zilele noastre, frematatoare, moderne, mereu in schimbare, si aici ma refer la zona Maramuresului, spre sursa raului Iza, unde este singurul loc din Europa in care se mai produce ceramica rosie nesmaltuita. Vasele de diferite forme si marimi, pictate apoi in verde viu, rosu sau albastru sunt realizate prin aceeasi tehnologie neschimbata: framantarea lutului cu picioarele, pisarea cu ciocane din lemn, prepararea pigmentilor din pietre abrazive, forma cuptorului. Crescatorii de animale se preocupa de prelucrarea lanii oilor (de la toarcerea cu furca, tesutul si indesarea lanii in vartej, pana la realizarea de covorase, paturi, toale cu razboiul de tesut ). Bisericile din lemn existente in acea zona dezvaluie utilizarea si prelucrarea lemnului in constructii, sculpturi si unelte in gospodarie. Costumele traditionale populare sunt realizate cu migala, pricepere si rabdare, iar traditia portului maramuresean constituie o viziune spectaculoasa, mai ales la festivaluri, spectacole cu specific folcloric si port popular.
Aceasta zona este data drept exemplu, intrucat aici s-au pastrat traditiile parca mai abitir ca in orice alta zona, unde oamenii si-au pastrat vorba, portul, obiceiurile gastronomice si preocuparile lor, dar mai ales ospitalitatea prin care ne-am capatat faima noi, romanii.
Traditiile de sarbatori sunt, de asemenea, insotite de obiceiuri si ritualuri la care nu dorim sa renuntam, pentru ca ne umplu sufletul de bucurie ai atunci simtim ca vine sarbatoarea cu adevarat. 
In Ardeal se pastreaza inca un ritual al fertilitatii ce dainuie din Evul Mediu, stropitul fetelor cu parfum, iar udatorii sunt rasplatiti cu oua inrosite si vin. 
Mirosul cozonacilor, al carnatilor afumati, a tobei si a sarmalelor de Craciun ne vesteste sarbatoarea si ne putem bucura de ea mai bine. N-as putea sa imi imaginez insa Craciunul fara bradul impodobit, fara cadouri si fara bucuria zapezii.Traditia Ignatului, a porcului taiat in ograda cu savurarea pomenii porcului se pastreaza de demult, iar copii ce s-au mutat la oras, revin la parinti la tara pentru a continua acest obicei. 
Mirosul de pasca, drob de miel, ouale inrosite care se ciocnesc de Sfanta sarbatoare a Pastelui rostind Hristos a inviat! si Adevarat a inviat! ne fac sa intram in spiritul sarbatorii si sa ne bucuram cu adevarat de invierea Domnului, dupa ce am am postit pana in Vinerea Patimilor. 
Macinicii facuti in casa de 9 martie sunt, de asemenea, un obicei, care difera de la o zona la alta, in Moldova macinicii se fac fara zeama, din aluat de cozonac si copti la cuptor cu nuca, miere si scortisoara, insa in partea de sud a tarii ei se fac din apa cu sare, se fierb in apa si se sevesc cu zahar, nuca si scortisoara. Oricum ar fi, gasim un nou prilej de bucurie si desfatare, iar barbatii se lauda ca pot sa bea cele 44 de pahare de vin, chiar daca se consuma mult mai putin de fapt... 
Am enumerat doar cateva traditii si datini care imi vin in minte, insa ele sunt mult mai multe, unele dintre ele au fost uitate sau parasite din lipsa de urmasi sau doritori.
Am avut ocazia sa vizitez si sa vad locuri extraordinar de frumoase din tara noastra, sa gust mancaruri savuroase, sanatoase, cu ingrediente naturale, cu legume din gradina, branza facuta in casa si carne de animale crescute in ograda, sa vad sculpturi, vase ceramice si oameni simpli, sa aud cantece populare romanesti cum nu mai auzi in niciun alt colt al lumii si pot spune ca nu as vrea sa renunt sau sa nu mai am ocazia sa retraiesc aceste momente, la fel cum nu as vrea sa mint si sa spun ca nu sunt romanca.
Romanul se defineste prin traditiile, obiceiurile si datinile sale. Ia-le pe acestea si nu va mai ramane un roman adevarat! Prin urmare, nu vreau sa renunt la nici o traditie, nici un obicei pe care-l practic si imi doresc ca niciun alt roman sa nu renunte, atata timp cat ii sta in putere.

Darul memoriei noastre divine

În ultimele săptămâni, printre informaţiile de pe catholica.ro, am putut citi câteva ştiri legate de diferite aniversări precum: cea de la Oradea cu ocazia sărbătorii a 230 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice, sau cea legată de împlinirea a 50 de ani de la instituirea Misiunii Române Unite de la München, Germania, ori cea în care s-au marcat 70 de ani de la deschiderea oficială a Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma. Ştirile acestea mai făceau cunoscute şi diversele manifestări organizate în acest sens: celebrări liturgice, simpozioane, conferinţe.

În rândurile de faţă nu aş dori să mă opresc asupra evenimentelor în sine sau a temelor din conferinţele respective. Parcurgând însă ştirile, m-am întrebat dacă activităţile ocazionate de aceste evenimente aveau doar un caracter nostalgic ori au fost ele oare nişte fantome ale trecutului, sau, în schimb, priveau o dimensiune mult mai profundă a omului, latura sa spirituală, concretul vieţii sale? Prin aducerea-aminte, prin pomenire, această dimensiune care-i este specifică, omul încearcă fie să-şi păstreze viaţa, să-şi imortalizeze şi sa-şi fixeze momentele, gesturile, cuvintele, fie încearcă să le şteargă, să le uite cu orice preţ. A nega amintirile, a le şterge din memorie cu orice preţ, înseamnă a devia, a se răni într-un mod atât de grav încât ar putea da naştere unor patologii. Dar şi căutarea amintirilor cu orice preţ duce la autodistrugere, la o căutare a unei lumi care astăzi nu mai există. Toate acestea sunt un semn al faptului că nu se poate minimaliza importanţa pe care o are memoria, aducerea-aminte, pomenirea pentru persoana umană. Şi se impune, totodată, cunoaşterea adevăratei naturi pe care o are memoria, dar şi cum trebuie trăită memoria în adevărul său, fără să o forţăm în ordinea lucrurilor pe care nu ni le poate oferi sau fără să ţinem cont de ea. Orice om se află de multe ori în faţa unei duble tentaţii sau ispite: a uitării sau a considerării trecutului. Cele două puncte diametral opuse ale acestei tentaţii sunt: efortul de a uita tot ceea ce a fost, de a şterge amintirile, de a face trecutul să tacă, pe de o parte, şi efortul de a recupera trecutul, de a-l face să se întoarcă, datorită incapacităţii de a ne îndepărta de el, pe de alta.

Dar atunci cum trebuie înţelese cuvintele spuse de Mântuitorul la Cina cea de Taină: “faceţi acestea spre pomenirea mea” (Lc 22,19; 1Cor 11,24 şi 25)? Un răspuns îl găsim chiar în celebrarea Liturghiei care nu este altceva decât o celebrare a trecutului şi a viitorului săvârşită în momentul prezent. În această pomenire sau aducere-aminte pe care o facem în timpul Liturghiei noi includem amintirea vieţii lui Hristos, a Naşterii Sale, a Patimilor, a Morţii şi a Învierii, a Înălţării şi a celei de a Doua Veniri. Tot în ea includem şi amintirea Născătoarei de Dumnezeu, a sfinţilor, a heruvimilor şi a serafimilor, a morţilor, a credincioşilor care participă la acest act ritual, într-un cuvânt în ea includem viaţa Bisericii de-a lungul istoriei sale. În Liturghie totul este înţeles ca o reunificare şi ca o prezenţă a realităţii semnificate. Aducerea-aminte este un memorial legat de însăşi persoana lui Hristos. De aceea în acest fapt nu suntem singuri, ci împreună, ne pomenim în iubirea lui Hristos. Aducerea-aminte este, în mod fundamental, o acţiune a Spiritului Sfânt (cf. In 14,26). Fiindcă memoria se poate mântui numai prin acţiunea Spiritului Sfânt. În această conlucrare liberă a omului cu acţiunea lui Dumnezeu în el, memoria devine o actualizare a trecutului şi a viitorului în prezent.

Aducerea-aminte nu este altceva decât o retrăire a lucrurilor care sunt şi care nu au trecut. Memoria adevărată este o deschidere spre eternitatea lumii, în Hristos. Înţelegem mai bine acum diferenţa dintre aducerea-aminte şi nostalgie. Încercăm sentimentul nostalgiei din cauza unui trecut pe care îl credeam în mod iremediabil pierdut. Aducerea-aminte, însă, este o amintire transfigurată, în ochii lui Dumnezeu, a acelui trecut care nu s-a pierdut, ci pe care noi îl păstrăm, în sensul său adevărat, legat de Acela care le ţine pe toate în mâinile Sale. În acest sens omul nu face decât să devină contemporan cu Hristos, să devină sfânt, deoarece el este amintirea lui Dumnezeu în istoria noastră.

Materiale plastice

Se numesc mase plastice materialele produse pe baza de polimeri, capabile de a capata la incalzire forma ce li se da si de a o pastra dupa racier. Dupa cantitatea in care se produc ele ocupa primul loc printer materialele polimere. Ele se caracterizeaza printr-o rezistenta mecanica mare, densitate mica, stabilitate chimica inalta, proprietati termoizolante si electroizolante etc. Masele plastice se fabrica din materii prime usor accesibile, din ele pot fi confectionate usor cele mai felurite articole. Toate aceste avantaje au determinat utilizarea lor in diversele ramuri ale economiei nationale si ale tehnicii, in viata de toate zilele.
Aproape toate masele plastice contin, in afara de polimeri (denumiti adesea rasini), componenti care le confera anumite calitati; substanta polimere serveste in ele in calitate de liant. O masa plastica este constituita din materialul de implutura ( faina de lemn, teseturi,azbest, fibre de sticla s.a.), care ii reduc costul si ii imbunatatesc proprietatile mecanice, plastifianti( de exemplu esteri cu punctual de fierbere inalt), care le sporesc elasticitaea, le reduc fragilitatea, stabilizatori (antioxidanti, fotostabilizatori), care contribuie la pastrarea proprietatilor maselor plastice in timpul proceselor de prelucrare si in timpul utilizarii, coloranti, care le dau culoarea necesara, si alte substante.
Pentru a ne comporta correct cu masele pastice, trebuie sa stim din ce fel de polimeri au fost produse ele – termoplastici sau termoreactivi.
Polimerii termoplastici( de exemplu polietilena) la incalzire devin moi si in aceasta stare isi schimba usor forma. La racier ele din nou se solidifica si isi pastreaza forma capatata. Fiind din nou incalzite, ele iarasi devin moi, pot capata o noua forma si tot asa mai departe. Din polimerii termoplastici pot fi formate prin incalzire si presiune diferite articole care in caz de necessitate pot fi din nou supuse aceluias mod de prelucrare.
Polimerii termoreactivi la incalzire devin plastici, apoi isi pierd plasticitatea devinind nefuzibili si insolubili, deoarece intre macromoleculele lor liare au loc interactiuni chimice, formindu-se o structura tridimensionala ( ca in cazul vulcanizarii cauciucului). Un astfele de material nu mai poate fi supus prelucrarii a doua oara: el a capatat o structura spatiala si si-a pierdut plasticitatea – proprietate necesara pentru acest scop. Vom examina in continuare cele mai raspindite feluri de mase plastice.

POLIETILENA 
În drumul mereu ascendent al materialelor plastice, o deosebita importanta a avut descoperirea facuta de Karl Ziegler, în anul 1954, si anume ca amestecul de combinatii organo-aluminice si tetraclorura de titan catalizeaza polimerizarea etilenei la presiuni joase. Pâna la acea data, polietilena se obtinea numai prin polimerizarea radicalica la presiuni de ordinul câtorva mii sau chiar zeci de mii de atmosfere (5000-20.000) atmosfere, conducând la asa numita polietilena de presiune înalta si foarte înalta sau polietilena de densitate joasa (0,92 g/cm3). Macromoleculele acestui polimer prezinta numeroase ramificatii, ceea ce face ca materialul plastic sa aiba o cristalinitate de numai 40-50%. Ca urmare, polietilena de densitate joasa se caracterizeaza prin rezistenta termica si mecanica relativ scazute (polietilena moale). 
Procedeul Ziegler a revolutionat tehnologia de obtinere a polietilenei, permitând obtinerea industriala a acesteia la presiuni de numai câteva atmosfere. Aceasta polietilena este formata în principal din macromolecule liniare, cu foarte putine ramificatii, ceea ce permite împachetarea usoara a macromoleculelor. Drept urmare, creste continutul în faza cristalina pâna la 94%, iar proprietatile termomecanice ale acestui material plastic sunt considerabil îmbunatatite.
Polietilena obtinuta prin procedeul Ziegler este cunoscuta sub numele de polietilena de mare densitate, (0,97 g/cm3) sau polietilena dura. Pe lânga utilizarile clasice în domeniul ambalajelor, ea are si alte întrebuintari, cum ar fi: conducte de presiune, izolatii electrice, rezervoare foarte mari, ambarcatiuni usoare sau chiar roti dintate.
Descoperirea lui Karl Ziegler a fost dezvoltata cu succes de lucrarile lui Giulio Natta si ale scolii sale. În anul 1955 Giulio Natta pune bazele polimerizarii stereospecifice care permite obtinerea polimerilor stereoregulati, folosind drept catalizator de polimerizare produsii de reactie ai combinatiilor organo-aluminice cu compusii materialelor traditionale (asa numitii catalizatori Ziegler-Natta). Importanta acestor descoperiri rezulta si din faptul ca în 1963, celor doi savanti le-a fost decernat premiul Nobel pentru chimie.
Cu acesti catalizatori au fost polimerizati cei mai diversi momomeri, obtinnându-se materiale plastice cu proprietati noi. Una din proprietatile de baza este aceea ca sunt apte de a cristaliza, datorita aranjamentului spatial regulat al monomerilor si ai substituentilor acestora, faptul acesta conferindu-le o rezistenta mecanica si termica superioara celor ale materialelor plastice atactice (nestereoregulate). În acest sens o mare realizare a constituit-o obtinerea polipropilenei izotactice cu structura cristalina a carei temperatura de topire este de circa 165°C, pe când polipropilena atactica, amorfa are intervalul de înmuiere la 100-120°C. Deosebit de interesanta este obtinerea unor polimeri de propilena stereobloc. Sinteza decurge astfel încât în macromolecule se gasesc blocuri cristaline si amorfe. Un asemenea material plastic se topeste într-un interval larg de temperatura, (100-170°C) ceea ce îi faciliteaza prelucrarea.
Pentru a îmbunatati calitatile maselor plastice se recurge si la alte procedee. Materialele plastice izotactice se utilizeaza atât ca atare, cât si sub forma compozitiilor lor ranforsate (cu fibre de sticla, grafit, fibre de azbest etc). Ranforsarea (armarea) materialelor plastice mareste mult rezistenta mecanica si greutatea specifica, dar în acelasi timp creste si pretul lor. 

Baltagul.Mihail Sadoveanu.Rezumat Complet

 Opera literara “Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, are structura unui roman pastoral, cu implicatii sociale, erotice si psihologice.

      Problematica si constructia scrierii sadoveniene ilustreaza complexitate.

      Actiunea este densa si dinamica, urmarind drumul Vitoriei Lipan, taranca de la munte, din Magura Tarcaului, de la instaurarea treptata si dramatica a convingerii ca sotul ei, Nechifor, a fost ucis, la expeditia pe urmele lui, incheiata cu aflarea adevarului si pedepsirea vinovatilor de crima.

      Romanul se deschide cu atmosfera destinsa a povestii. La petreceri, Nechifor Lipan avea obiceiul sa spuna anecdota despre destinul harazit de Dumnezeu oamenilor de la munte.

      Venind ultimii, din pricina indeletnicirilor pastoresti, ei au fost sortiti sa aiba nu averi, ci suflet curat.

      Barbatul plecase la Dorna sa cumpere oi si apoi sa le coboare la iernat in baltile Jijiei.

      Neavand nici o veste de la el, dupa ce trecuse de doua ori timpul necesar intoarcerii, Vitoria Lipan isi intocmeste in mintea ei un plan de actiune, in urma unor puternice framantari sufletesti.

      Si plecarea in cautarea sotului ii pricinuieste femeii nelinisti greu de descries.Simtind iminenta pericolelor si greutatilor pe care le intuieste cu temere, Vitoria se pune, mai intai, sub protectia lui Dumnezeu:posteste 12 vineri si merge la manastire pentru a se inchina.

      Stie ca Dumnezeu le-a dat oamenilor dreptatea si adevarul, dar trebuie sa le caute singur.

      Trimite o jalba prefectului, pune ordine in gospodarie si face rost de bani.

      Insotita de Gheorghita, fiul ei, porneste pe urmele sotului disparut, poposind pe la crasme si hanuri.Ajungand la Dorna, afla ca un barbat vessel si generos, insotit de alti doi munteni, cumparase trei sute de oi.

      Cautarea continua.Face cale-ntoarsa de la Dorna, intreband din crasma-n crasma de turmele conduse de cei trei ciobani.

      Ajunge la Borca, de unde porneste spre stanga, pe drumul Sabasei, pe culmile Muntilor Stanisoarei.Isi da seama ca Nechifor Lipan a fost ucis in salbaticia codrilor, intre Sabasa si Suha.Trecuse  prin prima asezare, dar nu ajunsese la Suha.

      Ii descopera cainele, apoi ramasitele pamantesti, intr-o prapastie.

      La praznic se dezvaluie adevarul. Ucigasul este Calistrat Bogza

care este “sugusat”de cainele Lupul si lovit cu baltagul de Gheorghita.

      Roman al cautarii adevarului si al infaptuirii dreptatii ”Baltagul” imagineaza,asadar,intamplari organizate in doua planuri.Unul,retrospectiv,restrans,contureaza chipul lui Nechifor Lipan,si altul,al actiunilor prezente,in care sunt plasate framantarile sufletesti,pregatirile de plecare si drumul Vitoriei Lipan.

      Complexitatea romanului consta in aceea ca,in paginile sale,se confrunta doua lumi:una pastorala,arhaica,bazata pe randuielile traditionale,cealalta,dominata de violenta,in care averea este valoarea suprema.

Lumea pastorala traieste doua vechi obiceiuri,pe care oamenii le respecta cu sfintenie si le transmit urmasilor cu religiozitate.Legile acestei lumi sunt nescrise si,chiar daca sunt aspre,muntenii le accepta.

      Aici viata nu este usoara,dar asprimile ei sunt infruntate cu barbatie si curaj.

      Gospodaria lui Nechifor Lipan se afla si ea in buna randuiala,copiii,Minodora si Gheorghita,fiind pregatiti pentru rosturile vietii si sa respecte traditia.

      Izolati de lume,traind departe de autoritati,muntenii recurg la oamenii stapanirii doar in situatii extreme.Problemele existentei lor si le rezolva singuri.

      Ciobanii traiesc in locuri salbatice,singuratice si stramte,au neveste si prunci.Barbatii sunt pastori,iar femeile au grija de gospodarie.

      Casele,cu prispa,tinda,ograda,sura si adposturi pentru vite,sunt randuite tot dupa datina locului,cu toate cele de trebuinta:oi,poclazi,piei,ceva parale,faina de papusoi si legume aduse dinspre campie.

      Satul,cu ulicioarele lungi si cotite,cu serpuitoare carari prin gradini,are crasma,biserica si preot,care e sfetnicul gospodarilor.

      Cartea sadoveniana reconstitue monografic aceste randuieli care dau demnitate oamenilor.

      Intreaga lor existenta este marcata de ciclurile naturii,de transhumanta si de evenimentele hotaratoare pentru destinul omului:nasterea,botezul,nunta,inmormantarea.

      Eroina romanului,Vitoria Lipan,apartine acestei lumi arhaice.Personaj complex,ea intruchipeaza multiple virtuti.Ea se orienteaza dupa ciclurile naturii,cade in presimtiri,vise si vraji,facand haz de implicatiile limbii moderne:tren,distante marcate in dimensiuni exacte,autoritati etc.

      Cand o vede atrasa de un oarecare “filfizon”,ea isi inchede fata in manastire.Urmareste formarea baiatului,a lui Gheorghita,dupa modelul tatalui sau.

      Actiunea romanului urmareste transformarea Vitoriei Lipan din femeie simpla in justitiar,caci taranca de la Tarcau devine incrancenata si iscusita cautatoare a adevarului si infaptuitoarea dreptatii dreptatii.Implinirea dreptatii si a ritualuilui de inmormantare de la Sabasa,o fac pe femeie sa se gandeasca la continuarea rosturilor vietii.

      S-a spus ca mobilul ascuns al framantarilor si actiunilor sale este iubirea pentru Nechifor Lipan.Intr-adevar,iubirea acestei femei este tulburatoare.Sentimentul acesta vine din strafundurile unei finite care s-a legat pe veci de alesul ei.Si avand copii mari,femeia pastreaza,ca in tinerete,dragostea pentru Nechifor.

       Vitoria este un personaj feminine tipic,complex si puternic individualizat,inzestrat cu tenecitate,inteligenta vie,spirit de dreptate,energie si curaj.Ea devine purtatoarea traditiilor stravechi romanesti.

      “Baltagul” este si romanul formarii caracterului lui Gheorghita. Confruntarea cu raul, il maturiza pe flacau.

      Pe drumul initierii in asprimile vietii, este calauzit cu rabdare, dar si cu asprime de mama sa.Ea il invata sa-si stapaneasca oboseala, foamea, placerile, nesiguranta, frica.

     Construind o lume cu o straveche spiritualitate, intr-un lumbaj cu sonoritati arhaice, intr-un stil legendar, “Baltagul” are  structura unei capodopere, o creatie cu multiple si nebanuite semnificatii.