Josepf Ratzinger, actualmente Papa Benedict XVI, este în mod cert unul dintre cei mai percutanţi reprezentanţi ai teologiei catolice moderne. Gândirea sa teologică, chiar dacă destul de puţin cunoscută, aduce teologiei un aer proaspăt, inovator din anumite puncte de vedere, fără a renunţa totuşi la nimic din bogăţia gândirii teologice anterioare. Alegerea lui Joseph Ratzinger ca păstor al Bisericii Catolice a adus un mare beneficiu teologiei în general, întrucât editurile din toată lumea au început să publice din ce în ce mai mult cărţile sale, majoritatea fiind transcrierile unor conferinţe pe care teologul german le-a susţinut, cu diferite ocazii, în cadrul unor universităţi de prestigiu din lumea întreagă.
Una dintre temele recurente din teologia ratzingeriană este raportul dintre credinţă şi raţiune, pe care o putem întâlni, aproape întotdeauna, sub forma metaforei "Dumnezeul credinţei şi Dumnezeul filosofilor". Această temă, pe care o putem repera în mai în toate scrierile teologului bavarez, a fost chiar obiectul unei cărţi apărute în anul 2007 la editura Marcianum Press din Venezia, sub titlul Il Dio della fede e il Dio dei filosofi. Un contributo al problema della theologia naturalis (Dumnezeul credinţei şi Dumnezeul filosofilor.O contribuţie la problema theologia naturalis). De fapt, şi această carte este transcrierea unei conferinţe ţinute de Joseph Ratzinger la Universitatea din Bonn, în anul 1959. Chiar dacă de atunci a trecut aproape jumătate de secol şi istoria a mers înainte cu paşi mai mari decât în orice altă epocă, iar schimbărilor istorice corespunzându-le şi profunde schimbări în filosofie şi teologie, conţinutul acestei cărţi este la fel de actual ca şi atunci.
Punctul de plecare al acestei prelegeri este bucata de hârtie găsită cusută în căptuşeala hainei filosofului Blaise Pascal după moartea sa. Pe această bucăţică de hârtie erau scrise următoarele cuvinte: "Foc. Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacob, nu Dumnezeul filosofilor şi al îneţelepţilor". Într-un context al unei filosofii din ce în ce mai matematicizate şi, în consecinţă, a unei teologii pe măsură, Pascal trăise experienţa unui Dumnezeu viu care intră în dialog personal cu fiecare om, iar această experienţă era mult dincolo de ceea ce filosofia matematică putea spune despre Dumnezeu. Prin urmare, era clar că deja la acea vreme exista o prăpastie între credinţă şi filosofie, prăpastie adâncită prin dizolvarea metafizicii speculative operată de Kant şi transferarea elementului religios, sub îndrumarea lui Schleiermacher, exclusiv în sfera sentimentului, ceea ce a condus la antiteza dintre Dumnezeul credinţei şi Dumnezeul filosofiei pe care o putem experimenta din plins astăzi.
În continuare, Ratzinger propune două soluţii date pentru rezolvarea raportului dintre credinţă şi raţiune, două soluţii antagonice, şi anume: sistemul identităţii parţiale al lui Toma de Aquino şi contrariul acestuia susţinut de Emil Brunner. Pe scurt, sfântul Toma era de părere că între Dumnezeul filosofiei şi cel al credinţei nu există diferenţă. Dumnezeu despre care vorbea Aristotel era acelaşi cu Dumnezeu Isus Hristos, doar că prin intermediul credinţei acest Dumnezeu este cunoscut mai îndeaproape. Dimpotrivă, Emil Brunner este de părere că Dumnezeu credinţei şi Dumnezeul filosofilor sunt două lucruri total diferite, mergând pe antiteza dintre nume şi concept. Prin intermediul credinţei noi cunoaştem numele lui Dumnezeu, în timp ce filosofia caută mereu conceptul, care este mereu ceva universal, abstract, în opoziţie cu numele care face posibilă interpelarea (Anrufbarkeit) unei fiinţe. Prin urmare, Brunner consideră că atât traducătorii Septuagintei cât şi Sfinţii Părinţi au făcut o iremediabilă greşeală când au încercat să asocieze aceste două aspecte fundamental opuse.
Pentru a demonstra totuşi necesitatea unei simbioze între credinţă şi raţiune, Joseph Ratzinger face referire la un autor latin pe nume Varro care, dorind să descrie situaţia religie din Imperiul Roman, făcea o triplă distinţie între teologia mythica, theologia civilis şi theologia naturalis. Teologia mitică este obiectul poeţilor care inventează mituri. Acestea rămân însă doar la nivelul unor simple invenţii, în care oricum nimeni nu mai credea la acea vreme. Teologia civilă era exclusiv totalitatea normelor cultuale pe care orice cetăţean era dator să le săvârşească pentru a menţine bunul mers al societăţii romane. În cadrul acesteia, nu exista nici o credinţă interioară şi nici o convingere filosofică, ci doar o simplă obişnuinţă. În cele din urmă, teologia naturală este cunoaşterea raţională a divinităţii, adică obiectul filosofiei. Practic, singura formă de religie practicată pe acea vreme era acea theologia civilis, dar aceasta nu are, în definitiv, nici un Dumnezeu, ci doar o religie, în timp ce teologia naturală nu are o religie, ci doar o Divinitate.
Sfântul Augustin a încadrat creştinismul, fără ezitare în cadrul teologiei naturale din tripartiţia varroniană, ceea ce denotă faptul că această nouă religie aducea o inovaţie, şi anume, faptul că îşi putea explica credinţa şi prin intermediul raţiunii şi nu era doar mitoligie sau un sistem de norme fără un fundament bine definit. Totuşi nuotatea creştinismului a fost posibilitatea de a intra in dialog cu Absolutul, căci Absolutul a fost cel care l-a interpelat pe om.
În acelaşi timp, există şi un alt aspect al faptului că religia creştină şi-a apropiat conceptul filosofic de Dumnezeu, mai exact dimensiunea misionară a conceptului de Dumnezeu. Creştinismul trebuia să-şi arate particularitatea sa în faţa tuturor naţiunilor, intrând în interacţiune cu un număr considerabil de culturi cu totul diferite faţă de cea semitică originară a creştinismului.
Cu aceste consideraţii se încheie prelegerea lui Joseph Ratzinger ţinută la Universitatea din Bonn şi, totodată cartea Il Dio della fede e il Dio dei filosofi. Un contributo al problema della theologia naturalis, fără a pretinde că aceasta ar fi o tratare exhaustivă a acestei problematici care se întinde în trecut până dincolo de naşterea creştinismului. Totuşi, această carte poate servi drept introducere în această vastă discuţie asupra raportului care ar trebui să existe între credinţă şi raţiune şi, în consecinţă, drept conştientizare a elementelor ce au asigurat creştinismului o asemenea vigoare. Colmatarea abisului dintre crdinţă şi raţiune, care există inclusiv printre credincioşii catolici, poate conduce la o trăire mai sănătoasă a creştinismului şi, implicit, la estomparea crizei în care se află creştinismul de astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu